Noapte de infern
Am dat pe gât o strașnică înghițitură de otravă. De trei ori fie binecuvântat gândul ce-mi veni...
Tăria veninului îmi răsucește trupul, mă chircește, mă doboară. Mor de sete, mă înăbuș, nu mai pot să strig. Erau milioane de făpturi încântătoare, un suav concert imaterial, puterea și pacea, nobilele ambiții, mai știu eu. Nobilele ambiții! Și mai e viața încă! Dacă răutatea e veșnică? Un om care vrea să se mutileze e damnat, nu-i așa? Parinți, voi mi-ați pregătit nenorocirea și voi v-ați pregătit-o pe a voastră. Sărman suflet fără de vină… Taci, dar taci o dată!… E rușinea, mustrarea aici, focul mârșav care spune că mânia mea e îngrozitor de prostească. Destul! Greșeli ce mi se șoptesc, magie, parfumuri false, muzici puerile. Și să mai spun că stăpânesc adevărul, că văd dreptatea: am o judecată sănătoasa și hotărâtă, sunt pregătit pentru desăvârșire… Orgoliu… Mi-e sete, atât de sete! Ah, copilăria, iarba, ploaia, lacul de pietre, clarul de lună când ceasul bate miezul nopții… Acolo jos nu sunt oare suflete cinstite, care îmi vor binele?… Nimeni nu se gândește la celălalt? Halucinațiile sunt nenumarate. E ceea ce am avut dintotdeauna: mai multă încredere în istorie, uitarea principiilor. Voi tăcea: poeți și vizionari mă vor invidia. Sunt de o mie de ori mai bogat, să fim zgârciți ca marea. Ah, ia te uită! Ceasornicul vieții s-a oprit adineaori. Nu mai sunt pe lume. Extaz, coșmar, somn într-un cuib de flăcări. |
Vagabonzi
Sărman frate! Îi sunt dator pentru toate aceste priveghiuri îngrozitoare.
„Nu am realizat cu destulă fervoare ceea ce a făcut pentru mine, mi-am bătut joc de nevolnicia lui. Din vina mea, ne vom reîntoarce în surghiun și sclavie." Mă bănuia de nefericire şi de inocenţă, foarte straniu, adăugînd și alte motive neliniştitoare. Îi răspundeam întotdeauna cu un rînjet acestui magistru satanic, apropiindu-mă de fereastră. Cream, dincolo de câmpia străbătută de fâșii cu muzică rară, spectrele următorului lux nocturn. După această distracţie cât de cât cuviincioasă, mă trânteam pe o saltea de paie. Şi, aproape în fiecare noapte, de cum adormeam, sărmanul frate se ridica, cu gura putredă, cu ochii smulşi - aşa cum se visa! -, şi mă târa prin odaie, urlându-şi visul lui de tristețe idioată. Îmi luasem, cu toată sinceritatea, sarcina să-l readuc în starea sa primitivă de fiu al soarelui - şi rătăceam, hrăninți cu vinul peșterilor şi cu pesmetul drumului, eu grăbit să aflu locul şi formula. |
Unei raţiuni
O bătaie a degetului pe tambur descarcă toate sunetele și începe noua armonie.
Un singur pas ridică și pornește oameni noi. Întorci capul și te rotești: e noua iubire. „Schimbă-ne soarta, cerne urgiile, începând cu timpul”, îți cântă acești copii. „Înalță oriunde esența bogățiilor și a jurămintelor noastre” ți se roagă. Dintotdeauna sosită, vei merge pretudindeni. |
Sânge rău
Am de la strămoşii mei gali ochii albaștri, fruntea îngustă şi stângăcia în luptă. Veștmintele mele sunt la fel de barbare ca ale lor. Dar nu-mi ung părul cu grăsime.
Galii jupuiau animale, ardeau ierburi, erau cei mai nătângi din vremea lor. De la ei am: idolatria şi pasiunea sacrilegiului; oh! toate viciile, mânia, desfrâul - magnificul desfrâu -; dar mai cu seamă, minciuna şi trândăvia. Mi-e silă de toate meseriile lumii. Meşteri şi lucrători, nişte ţărani cu toţii, nemernici. Mâna cu condei valorează cât mâna cu plug. - Ce veac plin de mâini! - Nicicând nu-mi va fi de folos mâna. În fond, slugărnicia duce prea departe. Naivitatea cerşetoriei mă mâhneşte profund. Criminalii îmi inspiră acelaşi dezgust ca și famenii: dar, sunt teafăr, și nici că-mi pasă. Dar cine mi-a făcut limba atât de vicleană încât să-mi călăuzească şi să-mi salveze, până acum, lenevia? Fără a mă sluji de trupul meu pentru a trăi, mai trândav decât broscoiul, am trăit pretutindeni. Nu e familie în Europa pe care să n-o cunosc. - Adică familii ca a mea, definite în declarația Dreptului Omului. - Am cunoscut pe fiecare băiat de familie bună. |
Vieţi
I
O, maiestoasele alei ale ţării sfinte, pridvoarele templului! Ce s-a ales de brahmanul care mi-a tălmăcit Proverbele? De-atunci, de acolo, scrutez toate vechimile! Mi-aduc aminte de orele argintii şi însorite dinspre fluvii, de brațul câmpiei pe umărul meu, de mângâierile noastre, stând în picioare pe şesurile de mirodenii. - Un stol de porumbei purpurii răsună în jurul gândurilor mele. - Surghiunit acolo, am avut o scenă pe care am interpretat capodoperele dramatice ale tuturor literaturilor. Vă voi face acum cunoscute bogăţii nemaipomenite. Rezum istoria comorilor pe care le-aţi descoperit. Văd urmarea! înţelepciunea mea este tot atât de dispreţuită ca şi haosul. Ce-i neantul meu pe lîngă mirarea care vă aşteaptă? II Sînt un inventator merituos, întru totul diferit de predecesorii mei; un muzician chiar, care a descoperit ceva asemănător cu cheia dragostei. În prezent, senior pe o moşie aridă cu cer măsurat, încerc să mă înduioşez amintindu-mi de copilăria pe care am dus-o ca un cerşetor, de ucenicia mea sau de clipa umilă a sosirii în saboţi, de polemici, de cele cinci sau şase soațe decedate, şi de cele cîteva nunţi la care încăpăţânarea m-a împiedicat să împlinesc pretenţiile camarazilor mei. Nu regret vechea mea parte de veselie zeiască: aerul sobru al acestei moșii îmi hrăneşte cu mare intensitate atrocele scepticism.Dar cum acest scepticism nu mai poate, de acum înainte, să slujească la nimic şi cum, de altminteri, m-am devotat unei noi frământări, mă aştept să ajung un nebun foarte rău. III În podul în care am fost închis la vârsta de doisprezece ani am cunoscut lumea, am ilustrat comedia umană. Într-un beci am învăţat istoria. La o anume serbare nocturnă, într-o cetate din Nord, am întîlnit toate femeile pictorilor din trecut. Într-un vechi pasaj din Paris mi s-au predat ştiinţele clasice. Într-o magnifică locuinţă împresurată de întregul Orient mi-am desăvârşit imensa operă şi mi-am petrecut ilustra singurătate. Mi-am stricat sângele. Datoria îmi este amânată. Nici nu mai trebuie să mă gândesc la asta. Sunt, cu adevărat, dincolo de mormânt, şi fără nicio recompensă. |
Alchimia verbului
E rândul meu. Povestea uneia dintre nebuniile mele.
De multă vreme mă lăudam că stăpânesc toate peisajele posibile şi consideram derizorii faimele picturii şi poeziei moderne. Îmi plăceau zugrăvelile idioate de deasupra porților, decoruri, pânze cu saltimbanci, firme, miniaturi populare; literatura demodată, latina ecleziastică, cărţi erotice fără ortograf, romane ale bunicelor, poveşti cu zâne, cărticele pentru copii, spectacole vechi de operă, refrene neghioabe, ritmuri naive. Visam cruciade, expediţii geografice despre care nu se mai au vești, republici fără istorii, războaie religioase înăbuşite, revoluţii de moravuri, deplasări de seminţii şi de continente; credeam în toate farmecele. Am inventat culoarea vocalelor! - A negru, E alb, I roşu, O albastru, U verde. - Am orânduit forma şi mişcarea fiecărei consoane şi, slujindu-mă de ritmuri instinctive, îmi făceam iluzii că am inventat un verb poetic accesibil, într-o zi sau alta, tuturor simţurilor. Îi țineam de o parte traducerea. Mai întâi a fost un studiu. Scriam tăceri, nopţi, notam inexprimabilul. Fixam vertijuri. |
Oraș
Sunt un efemer și destul de mulțumit cetățean al unei metropole ce se crede modernă pentru că orice gust cunoscut a fost eludat, atât în mobilierul și exteriorul caselor, cât și în planul orașului.
Aici nu veți da peste urmele nici unui monument de superstiție. Morala și limbajul sunt reduse la expresia lor cea mai simplă, în sfârșit! Aceste milioane de oameni, care n-au nevoie să se cunoască, își hotărăsc într-un mod atât de asemănător învățămîntul, meseriile și bătrânețea, încât durata lor de viață trebuie să fie de câteva ori mai scurtă decât ceea ce o statistică ineptă constată la popoarele de pe continent. De la fereastra mea, zăresc fantome noi rostogolindu-se prin fumul gros și veșnic de cărbune - umbra noastră din păduri, noaptea noastră de vară! Proaspeți Erinii plutesc prin fața castelului meu, care îmi este patrie şi inimă, pentru că aici totul seamănă cu asta: slujnica fiică harnică, Moartea fără lacrimi, Iubirea deznădăjduită şi o Crimă simpatică, toate scâncind în noroiul străzii. |
Copilărie
I
Sunt un idol cu ochi negri şi plete blonde, fără părinţi şi fără curte, mai nobil decât mitologiile mexicane şi flamande; domeniul meu, azur şi verdeaţă stridente, este întins pe ţărmuri lovite de valuri fără corăbii, cu nume barbare greceşti, slave şi celtice. Sub poala pădurii - flori adormitoare țiuie, explodează, fulgeră -, o fată cu buze portocalii, cu genunchii încrucişaţi, stă sub potopul limpede ce ţâşneşte din pajişti, o goliciune pe care o umbresc, o străbat şi o înveşmântă curcubeiele, flora, marea. Cucoane se învârt pe terasele vecine cu marea; copile şi făpturi uriaşe, negrese superbe cu muşchiul verde ruginiu, giuvaeruri cu picioare, stau pe pămîntul îngrăşat de dumbrăvi şi grădiniţe de primăvară - tinere mame şi surori mai mari, cu privirile pline de mirajul locurilor sfinte, sultane, prinţese cu mers şi port de tirane, micuţe străine şi personaje delicat de nefericite. Ce plictiseală, este ora „trupului drag" şi a „inimii dragi"! II E ea, micuţa moartă, îndărătul trandafirilor. - Tânăra mamă răposată coboară peronul. - Caleaşca vărului scrâşneşte pe nisip. - Frăţiorul (plecat în Indii!) e şi el aici, în faţa asfinţitului, pe pajiştea cu garoafe. - Bătrânii, îngropaţi în picioare în meterezul cu micsandre. Roiul frunzelor de aur împresoară casa generalului. Sînt duşi cu toţii în sud. - Urmezi drumul cel roşu şi ajungi la hanul pustiu. Castelul este de vânzare; jaluzelele sunt scoase. - Preotul va fi luat cu el cheia bisericii. În jurul parcului, gheretele paznicilor sunt goale. Zăplazurile sunt atât de înalte încât nu poţi zări decât vârfurile foşnitoare. De altminteri, nu-i nimic de văzut înăuntru. Pajiştile urcă spre cătunele fără cocoşi, fără nicovale. Stăvilarul e deschis. O, crucile şi morile pustietăţii, insulele şi stogurile! Flori magice zumzăie. Pripoarele îl legănau. Trec dobitoace de o eleganţă fabuloasă. Norii se îngrămădesc deasupra mării agitate, zămislită dintr-o eternitate de lacrimi fierbinţi. III În pădure există o pasăre, iar cîntecul ei te face să te opreşti şi să roşeşti. Există un orologiu care nu bate. Există o groapă cu un cuib de jivine albe. Există o catedrală care coboară şi-un lac care urcă. Există o trăsură părăsită în crâng sau care coboară cărarea în goană, împodobită cu panglici. Există o trupă de comedianţi în costume, zăriţi pe drumul de sub poala pădurii. Există, în sfârşit, cineva care te alungă atunci cînd ţi-e foame şi sete. |
Ceea ce nu se poate
Ah! viața asta a copilăriei mele, marele drum pe orice vreme, sobru, suprafiresc. Sunt mai dezinteresat decât cel mai bun dintre cerșetori, mândru de a nu avea nici țară, nici prieteni... Ce prostie... Și-mi dau seama abia acum !
Am avut dreptate să-i disprețuiesc pe acei bonomi care nu pierdeau prilejul niciunei lingușeli, praziți ai curățeniei și sănătății femeilor, astăzi când ele ne încuviințează atât de puțin. Am avut dreptate în toate disprețurile mele, fiindcă evadez! Evadez! Să mă explic. Ieri, încă suspinam: "Cerule! Oare suntem noi destul de osândiți pe acest pâmânt? Fac parte eu însumi de atâta timp din gloata lor! Îi cunosc pe toți! ne recunoaștem dintotdeauna; ne e scârbă unii de alții. Mila ne e necunoscută. Dar suntem bine crescuți, legăturile noastre cu lumea sunt foarte cuviincioase." E de mirare? Lumea, negustorii, naivii! Nu suntem dezonorați - Dar cei aleși cum ne-ar primi? Există oameni arțăgoși și veseli, falși aleși, pentru care îți trebuie îndrăzneală sau umilință. Ei sunt singurii aleși. Oare de ce nu binecuvântează? Mi-am recăpătat un dram de minte - asta trece repede - și îmi dau seama că indispozițiile mi se trag din faptul că nu am realizat mai repede că suntem în Occident. Mlaștinile occidentale! Nu mă refer la lumina stricată, forma leșinată, mișcarea rătăcită... Bun! Iată că spiritul meu vrea cu tot dinadinsul să se încarce cu toate desfășurările crude pe care le-a suferit spiritul Occidentului în declin. Asta vrea spiritul meu! (Partea I) |
Un anotimp în infernPe vremuri, daca țin bine minte, viața mea era un ospăț, la care se deschideau toate inimile, la care toate vinurile curgeau.
Într-o seară am așezat Frumusețea pe genunchi. Și mi s-a părut amară; și am înjurat-o. M-am înarmat împotriva justiției. Am fugit. O, vrăjitoare, o, mizerie, o, ură, vouă v-a fost încredințată comoara mea! Am izbutit să fac să piară din cugetul meu orice nădejde omenească. Asupra oricărei bucurii ca s-o gâtui am făcut saltul surd al fiarei feroce. Am chemat călăii pentru ca, împușcându-mă, sa mușc din patul puștilor lor. Am chemat urgiile, ca să mă-năbuș cu nisipul şi sângele lor. Piaza-rea a fost zeul meu. M-am lungit în noroi. M-am uscat la vântul crimei. Am jucat feste grozave nebuniei. Și primavara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Or, nu de mult, pomenindu-mă cât pe-aci să-mi dau obștescul sfârșit, m-am gândit să caut din nou cheia vechiului ospăț, de care poate aș prinde iar chef. Milostenia e această cheie... Inspirația asta dovedește că am visat! „Vei rămâne hienă“ țipă demonul care mi-a făcut această cunună de maci încântători. „Fă totul pentru moarte, ţine-ţi toate dorințele neschimbate, egoismul și toate păcatele capitale“. Dar nu! E prea de tot… Diavole, te conjur, priveşte-mă mai puțin mânios! Și, în așteptarea celor câteva mici lașități care întârzie, ție, căruia admiri la un scriitor lipsa calităţilor descriptive sau instructive, îţi rup aceste câteva file hidoase din carnetul meu de damnat. |
FrazeCând lumea va fi doar un codru negru pentru cei patru ochi miraţi ai noştri – un ţărm pentru doi copii creduli –, o casă muzicală pentru evidenta noastră simpatie –,
atunci te voi găsi. Chiar dacă n-ar mai exista pe pămînt decât un bătrân singur, liniştit şi frumos, înconjurat de-un „lux nemaipomenit" – tot ţi-aş cădea în genunchi. Chiar dacă ţi-aş fi împlinit toate amintirile – eu fiind cea care ştie să te lege strîns –, tot te-aş sugruma. - Cînd sîntem foarte puternici, cine dă înapoi? foarte veseli, cine se face de rîs? Cînd sîntem foarte răi – ce s-ar alege de noi ? Împodobiţi-vă, dănţuiţi, rîdeţi. – Nu voi putea niciodată să arunc Iubirea pe fereastră. - În tovarăşia mea se află o cerşetoare și un copil monstruos! nici că-ţi pasă de nenorociri, de ceea ce mă macină, de încurcăturile mele. Alătură-te nouă cu vocea ta fără sens, vocea ta! ea singură măguleşte o atare deznădejde abjectă. - O dimineaţă mohorâtă de iulie. Un gust de cenuşă pluteşte în aer; – un miros de lemne care se mistuie în vatră; – flori puse în apă, la putrezit; – jefuirea promenadelor; – burniţa canalelor de-a lungul câmpiilor; – jucăriile şi tămâia? - Am întins funii din clopotniţă în clopotniţă; ghirlande din fereastră în fereastră; lanţuri de aur din stea în stea, şi dansez. - Un lac fumegă sus, necontenit. Ce vrăjitoare e gata să se înalţe peste amurgul alb? Ce violete frunzişuri vor coborî? - În timp ce fondurile publice se irosesc pe serbări de înfrăţire, în nori bate un clopot de foc trandafiriu. - Înviorînd un gust agreabil de cerneală chinezească, o pulbere neagră plouă liniştit peste veghea mea. – Reduc lumina candelabrului, mă întind în pat şi, întors către umbre, vă zăresc, fetele mele! reginele mele! |
MuncitoriO, dimineaţă caldă de februarie! Sudul. Prin vântul
său nepoftit, ne-a trezit amintiri de săraci stupizi, ne-a amintit mizeria tinereţii noastre. Henrika purta o fustă de bumbac, cu carouri alb-cafeniu, care era la modă, pesemne, şi în secolul trecut; o bonetă cu panglici şi un fular de mătase. Ceva mai trist decât dacă ar fi purtat doliu. Făceam o plimbare prin mahala. Vremea era înnorată, iar vîntul acesta din Sud stârnea toate mirosurile urâte din grădinile pustiite, cu pajiştile sale uscate. Toate astea aveau s-o obosească pe soţia mea, deşi mai puţin decât pe mine. Într-o băltoacă rămasă de la inundaţia de luna trecută, pe o potecă destul de înaltă, ea îmi arătă nişte peşti foarte mici care înotau. Oraşul, cu fumul şi zgomotul fabricilor sale, ne urmărea de departe pe drumurile noastre. O, cealaltă lume, lăcaş binecuvîntat de cer, şi umbrele sale! Sudul îmi amintea de întîmplări mizerabile din copilăria mea, de deznădejdile din timpul verii, de îngrozitoarea cantitate de forţă şi ştiinţă pe care soarta a îndepărtat-o întruna de mine... |
|
După potop
De îndată ce ideea potopului s-a potolit,
Un iepure se opri în trifoi şi în clopoţeii legănători şi-şi spuse rugăciunea către curcubeu, printr-o pânză de păianjen. O, câte pietre prețioase se ascundeau, câte flori începeau să privească! Pe strada cea mare, care era murdară, măcelarii își potriviră tejghelele, iar bărcile fură trase, către mare, etajate sus, ca în gravuri. Sângele curse, la Barbă Albastră - în abatoare -, în circuri, unde pecetea Domnului făcu să pălească ferestrele. Sângele şi laptele curseră. Castorii clădiră. Mazagranurile fumegară prin cafenele. În casa cea mare cu geamuri șiroinde, copii în doliu se uitau la poze minunate. O uşă se trânti de perete şi, în piaţa cătunului, un copil îşi învârti braţele, pe înţelesul giruetelor şi al cocoşilor de pe clopotniţele de pretutindeni; sub strălucirea ploii cu grindină. Doamna*** îşi aşeză pianul în Alpi. Liturghia şi cele dintâi împărtăşanii se oficiară la cele o sută de mii de altare ale catedralei. Caravanele porniră. Şi Splendide Hotel fu clădit în haosul de gheţuri şi într-o noapte polară. De atunci, Luna aude şacalii scâncind prin deșerturile de cimbru – şi eglogele în saboţi mormăind prin livadă. Apoi, în codrul violet, înmugurind, Eucharis îmi spune că e primăvară. - Ţâşneşte, eleşteule - Spumă, rostogoloşte-te peste punte şi deasupra pădurilor; - cearşafuri negre şi orgi - fulgere şi tunet - înălţaţi-vă şi bubuiţi; - Ape şi tristeţi, creşteţi şi dezlegaţi potopurile! Căci, de când s-au risipit - o, nestemate îngropate şi flori deschise! -, ce plictiseală! iar Regina, Vrăjitoarea ce-şi aprinde tăciunii în oala de lut, nu va binevoi niciodată să ne povestească lucrurile pe care le ştie şi de care noi habar nu avem. |